Poveste Oana Roman. Despre copilaria mea si cum am trait-o eu s-a scris mult. Si prost. S-au inventat povesti si anecdote, s-au spus lucruri bombastice care dadeau bine pe prima pagina pentru audienta. S-au creat false covingeri despre o copilarie privilegiata in lumea nomenlcaturii. Astfel de afirmatii erau perfecte pentru a perpetua imaginea falsa si plina de manipulari a unei anumite parti a presei care primise “ordine” sa creeze despre tata si familia noastra o anumita imagine complet distorsionata si complet indepartata de adevar. Greseala noastra a fost ca nu am combatut aceste lucruri si tata nu s-a preocupat sa spuna tare si apasat adevarul. A considerat ca lupta lui pentru a realiza ceva in plan politc si economic conteaza mai mult decat lamurirea unor lucruri care s-au perpetuat si impamantenit. Oricat m-am zbatut sa mai spun anumite adevaruri ele se pierdeau in noianul de stiri false si manipulate care prindeau la public. Sistemul a fost si continua sa fie atat de viciat incat si azi, dupa mai bine de 30 de ani, toate minciunile si falsurile grosolane despre familia noastra sunt crezute si mai ales se transmit de la o generatie la alta.
Tot ce pot sa fac acum este sa las scrisa propria mea marturie, sincera și asumata, cu speranța ca într-o zi aceasta va conta – macar pentru copilul meu, care merita sa știe adevarul despre istoria noastră, nu fabulațiile altora.
Când ma intorc in copilarie, cand deschid albumul amintirilor mele, gasesc o lume intreaga. M-am nascut in București, pe 13 aprilie 1976, la Maternitatea Giulești, cu ajutorul doctorului Bogdan Marinescu, care avea sa devina un prieten de familie apropiat. Parintii mei locuiau atunci într-un apartament modest, situat la ultimul etaj al unui bloc de pe Bulevardul Ana Ipătescu – acum Lascăr Catargiu. Apartamentul era doar o jumatate de locuinta, deoarece fusese împărțit în doua pe vremea cand Ceausescu daduse legea care limita spațiul unei familii la un anumit numar de metri patrați. Mama mi-a povestit ca foarte multe apartamente mari au fost atunci pur si simplu impartite in 2 prin constructia unui zid care delimita spatiile.
Mama lucra la Radio, la redacția de emisiuni în limbi străine, unde era șefa secției de limbă arabă. E trist că, deși a fost respectată și admirată pentru munca ei timp de 20 de ani, numele ei a fost menționat doar tangențial în articolele despre acea perioadă. Mama a condus aceea sectie, din 1963 pana in 193. Tata era profesor la Institutul Politehnic și își luase doctoratul în mecanica fluidelor la Toulouse, în Franța. Când am venit eu pe lume, sora mea mai mare avea deja nouă ani, iar această diferență de vârstă și-a lăsat amprenta asupra relației noastre.
Mama mi-a spus că am fost un copil cu multă energie, destul de năzdrăvană și încăpățânată. Nu voiam să dorm singură și îmi exasperam părinții, mai ales pe mama, care lucra multe ore la radio. Aveam o doamnă care ne ajuta în casă, pe Cici, pe care o adoram și pe care o alintam cu numele de „bona Cici”. Așa am crescut eu – cu ajutorul unei bone, nu dintr-un moft de nomenclaturist, ci pentru că aveam părinți care munceau mult și veneau din familii cu tradiții intelectuale.
Fiind foarte energică, ai mei au găsit o soluție: să petrec mai mult timp cu sora bunicii mele, Letiția, la Râmnicu Vâlcea. Era și nașa mea de botez și s-a ocupat cu o dragoste necondiționată de educația mea. Așa am ajuns să-mi petrec mare parte din copilărie la ea și la soțul ei, Nicu, într-o gospodărie de poveste, la poalele unui deal. Aveau o grădină vastă, plină de roșii zemoase, fructe, flori și un nuc bătrân și puternic. Mă jucam liberă în grădină, alergam printre găini și petreceam zilele într-o fericire pură, nemăsurată. Sunt oameni pe care i-am iubit si respectat cu toata fiinta mea si langa care am trait o copilarie idilica.
Am avut o copilărie simplă, autentică și plină de viață. Departe de tot ce au spus alții despre mine. Aceasta este povestea mea, așa cum am trăit-o, și sper ca într-o zi să conteze pentru cei care vor să știe adevărul.
Revenirea definitivă la București, în clasa I, nu a fost deloc ușoară pentru mine. Am simțit-o ca pe o schimbare bruscă și grea, o desprindere forțată de libertatea pe care o trăisem la țară. La școală m-am integrat cu dificultate: veneam sălbăticită, obișnuită cu natura și cu o libertate care părea să se ciocnească de disciplina rigidă a unei școli în plin regim dictatorial. Nu voiam să port pompoane, să cânt cântece patriotice și nici să scriu cu dreapta, cum încerca să mă oblige „tovarășa” învățătoare. Eu eram stângace, iar schimbarea mâinii la scris mi se părea imposibilă și nedreaptă.
Poveste Oana Roman
M-am plans mamei, i-am spus că nu pot scrie cu dreapta, și, din fericire, mama m-a susținut. A venit la școală să îi explice învățătoarei că, dacă eu m-am născut stângace, e firesc să-mi folosească mâna stângă. Din păcate, chiar și după ce am schimbat școala, tot m-am simțit diferită și rebelă, iar sentimentul acesta de nepotrivire m-a urmărit.
Abia în clasa a VII-a, când am ajuns la Liceul Zoia Kosmodemianskaia (actualul Liceu Central), am găsit puțină stabilitate. Acolo am rămas până la finalul liceului și am absolvit clasa uman-bilingv română-franceză în 1994.
După liceu, am plecat la facultate în Franța, la Sorbona, unde am urmat o școală de comunicare și relații publice – dar nu pentru că mi-ar fi „aranjat” tata drumul, ci după ce am trecut un examen de admitere extrem de dificil, într-o școală cu o rată de acceptare sub 4%. Un simplu search pe Google poate confirma aceste date. CELSA, Școala de Înalte Studii, este una dintre cele mai prestigioase instituții din Franța, și sunt mândră că am reușit să ajung acolo pe propriile forțe.
Am dedicat patru ani din viața mea studiilor la cel mai înalt nivel academic, iar acești ani au fost plini de muncă, sacrificii și ambiție. Am obținut diploma de licență și, mai apoi, diploma de masterat în PR și comunicare instituțională, dar cel mai mare premiu a venit la final: lucrarea mea de masterat a primit cea mai mare notă din întreaga promoție!
În anul meu de masterat, erau 64 de studenți care reușiseră examenul de admitere din peste 800 de candidați, și din acești 64, doar o treime au reușit să obțină o notă suficient de mare pentru a primi diploma de Înalte Studii CELSA – o diplomă extrem de prestigioasă, valabilă doar pentru cei care au obținut minimum 16 din 20. Ceilalți au primit o diplomă standard de la Sorbona, dar nu aceea de înalte studii, pentru că CELSA este o școală autonomă în cadrul Sorbona.
Pentru a scrie lucrarea de masterat, am realizat două stagii într-o perioadă de un an și jumătate: unul la France Telecom Mobile, care ulterior a devenit Orange, și celălalt la DIALOG ROMÂNIA, care s-a transformat și el în Orange România. În ianuarie 2000, am susținut lucrarea în fața comisiei și am primit diploma de Master.
După obținerea diplomei, în septembrie 2000, am plecat la New York, unde am avut privilegiul să obțin un stagiu de pregătire la Burson and Marsteller, cea mai mare agenție de PR din lume la acea vreme. A fost o experiență care mi-a deschis ochii și m-a ajutat să îmi formez viziunea asupra carierei.
În ianuarie 2001, m-am întors acasă, gata să încep efectiv să muncesc și să pun în practică tot ce învățasem. Desigur, drumul nu a fost ușor și am întâmpinat numeroase piedici, dar acele obstacole au fost lecții valoroase care m-au făcut să apreciez și mai mult fiecare pas înainte. Povestea despre greutățile întâmpinate și cum am reușit să le depășesc va fi subiectul unui alt articol.
Din 2000 până în prezent, am muncit neîntrerupt în PR, pe cont propriu, ca freelancer, având sute de clienți și organizând evenimente de toate dimensiunile – mici și mari, cu o amploare deosebită. Am avut privilegiul să fiu consultant de imagine și PR pentru Blue Air timp de 4 ani, am lucrat în televiziune, unde am moderat emisiuni live, am filmat două reality show-uri și am realizat cel mai mare proiect de TV din zona umanitară la Antena Stars. Prin emisiunea Star Salvator, am reușit să ajut zeci de familii nevoiașe, alături de vedete care s-au străduit să adune fonduri, dar care au muncit efectiv pentru a schimba viața acelor oameni.
În 2020, a venit pandemia, iar totul s-a oprit brusc. Evenimentele au fost imposibile, iar eu mi-am pierdut obiectul muncii. Am realizat atunci că singura mea opțiune era să mă lansez în activitatea online, o zonă complet necunoscută pentru mine până atunci. A fost o perioadă extrem de dificilă, recunosc, pentru că aveam o frică teribilă de COVID, mă temeam pentru viața mea, dar și pentru sănătatea mamei mele, care deja era bolnavă și locuia cu noi. Am stat în casă luni întregi, timp în care am avut ocazia să mă gândesc și să mă reorientez. A fost momentul în care am decis să îmi pun în joc viața și să îmi asum provocarea de a deveni relevantă online la 44 de ani.
A trebuit să mă reinventez complet. Nu știam nimic despre online, despre cum să filmez, ce să postez, cum să editez sau să montezi video, cum să fac poze sau ce strategii să aplic. Am învățat totul singură. Nu aveam nici un specialist care să mă ghideze, nici echipă, nici agenție cu care să colaborez. Am citit, am avut răbdare, am acționat și, în cele din urmă, am sperat.
Primele rezultate au apărut în octombrie 2020, când, la sugestia unei prietene, am lansat un site cu produse vestimentare. Succesul a fost atât de mare și neașteptat încât am înțeles că notorietatea pe care am construit-o și menținut-o timp de atâția ani poate genera, de fapt, venituri. Până atunci muncisem pentru alții, dar acum venise timpul să muncesc pentru mine.
Apoi, au început să vină și contractele plătite pentru promovare pe Instagram și Facebook, unul după altul. Am ajuns să mă pot întreține pe mine și familia mea din veniturile exclusiv din activitatea online. Fără agenție, fără manager, fără echipă – doar eu singură, am reușit! An de an, veniturile au crescut și, astfel, am câștigat pariul pe care l-am făcut cu viața mea.
A fost un drum greu, dar extrem de valoros și sunt mandra de fiecare pas facut. Acesta a fost momentul in care am invatat ce inseamna sa te reinventezi și cum să transformi orice provocare într-o oportunitate.
Astazi știu mai bine ca niciodata cine sunt, ce pot și cât de mult pot să realizez. Am învățat atât de multe în acest timp și sunt convinsă că ceea ce e mai bun abia acum începe. Ma aflu la un nou început, gata sa urc la urmatorul nivel, iar acest site reprezinta primul pas dintr-o serie de proiecte care vor da naștere brandului Oana Roman.
Vreau să vă am alături de mine în această călătorie, care, sunt sigură, va fi interesantă și plină de provocări. Va fi o experiență palpitanta, din care fiecare dintre noi va putea învăța ceva valoros.
Și, desigur, abia a început!